A doua zi la Paris a fost ceva mai liniștită. De abia de acum am început să vedem așa cum ne-am propus Parisul. La o primă impresie, Parisul mi se pare cel mai stilat oraș, însă și cel mai murdar. Și nu vorbesc de mizeria care se face în general prin anumite cartiere, ci chiar de mizeria din fața Turnului Eiffel sau chiar de pe Champs-Elysees. Bine.. sunt și cârcotașă, dar vreau să vă spun exact la ce să vă așteptați. 

               În cea de-a doua zi am vizitat Muzeul Luvru de dimineață, care este o splendoare. Intrarea se face prin piramida principală, cea mare din mijloc, în fața căreia era o coadă de 100 de persoane. Deși pare un număr surprinzător, a mers destul de repede, deoarece aceasta era doar coada de la control. Când intri, în față ai pur si simplu niște scări rulante ce te duc jos, de unde ai mai multe oportunități: fie te îndrepți către casa de bilete pentru a avea acces către muzeul în sine, fie te duceai către galerii, de unde puteai să achiziționezi câteva suveniruri sau te puteai duce înspre zona dedicată marilor case de modă. Pentru început, am luat biletele, iar dacă ai sub 25 de ani, intrarea este gratuită, ceea ce m-a încântat teribil, intrarea era 15 euro. Apoi primul lucru pe care trebuie să-l faci este să îți iei o hartă de la casă. Ceva ce eu nu am făcut, evident. Mintea mea sclipitoare s-a gândit că poate există ceva indicii, ceva hărți sau monitoare care să arate unde mă aflu, ca la Ikea. Da, da. Absolut nimic. Când intri, te găsești în fața unor scări care duc spre o cale bifurcată, iar pe primul perete găsești o legendă mare pe care scrie fiecare temă corespunzătoare etajului. Stânga sau dreapta? Ideea principală pe care o aveam de ceva timp era că voiam s-o văd pe Mona Lisa în carne, culori și ramă și toată ziua precedentă am fost chitită cu ”Mona Lisa, Mona Lisa”. Ba chiar mă încerca și talentul cu melodia aceea veche, ”Gioconda se mărită/ e nuntă-n cartier/ dar cine e alesul/ rămâne un mister/ lalalalai”. Dar am spus s-o luam cronologic. Cum s-o văd pe Mona Lisa, secolul XVII, dacă n-am văzut Antichitatea? Așa că ne-am îndreptat către subsol, unde am văzut câteva covoare/vase/bijuterii persane, apoi ne-am îndreptat către Egipt, unde m-am holbat la sculpturile cu faraonii și nu puteam să nu-mi amintesc de desenul acela ”Tutenstein” și câte fun facts am învățat de acolo. Pe bune că desenele pe care le-am prins au fost foarte faine. După ce m-am învârtit ceva vreme, ne-am gândit să o luam pe scări și să ajungem spre partea destinată pictorilor italieni, iar mai apoi francezi, unde m-am oprit bineînțeles la tablourile lui Claude Monet. După trei ore de plimbat în lung și lat, am dat totuși și de Mona Lisa, în toată splendoarea ei. De fapt.. m-am luat după mulțime. Unde puteau fi cele mai multe persoane decât la Mona Lisa? În sfârșit ceva deștept. Am încercat să mă lupt, să ajung în față, să-i fac măcar o poza cum se cade, s-o prind pe toată suprafața camerei de la aparatul foto, însă nu am putut. Noroc că-s înaltă.

               Concluzionând partea cu Luvrul, muzeul acesta are cele mai frumoase încăperi pe care le-am văzut vreodată. Dacă atunci când am fost la Viena, încăperile din Schönbrunn m-au lăsat cu gura căscată, apăi astea m-au lăsat fără gură direct. 

               Am luat-o ușor pe jos, îndreptându-ne spre vestitul Champs Elysees și nu puteam să nu mă opresc la Sephora. Și în București ritualul e asemănător. Intru în Sephora să văd dacă toate produsele sunt la locul lor. Adică pe românește, nu cumpăr nimic, dar eu tot intru. Uitându-mă la standul Anastasiei Beverly Hills, am zărit-o pe Andreea Ali. Dacă nu știți cine e, ei bine, Andreea este make-up artist și locuiește în Paris, este româncă și îi urmăresc de mult timp videoclipurile/tutorialele pe Youtube. Și să nu uit să vă spun că are cea mai caldă voce pe care am întâlnit-o vreodată, pe lângă faptul că e mega frumoasă și talentată. How not to love her? 

               Ne-am plimbat pe Champs Elysees până am ajuns în dreptul Arcului de Triumf, iar de acolo ne-am continuat drumul până la Turnul Eiffel.. and I fell in love. Am descoperit și o străduță care ducea spre parcul din fața turnului, care îl privea dintr-o perspectivă laterală, și nu m-am putut abține să nu îmi pun cizmele și să nu pozez acolo.

           Turnul Eiffel mi-a transmis un sentiment atât de bun, încât îl priveam și inconștient mi se închideau pleoapele, iar mintea mea zbura spre vise de mult uitate. Ne-am hotărât să și urcăm, așa că dăi și stai la altă coadă. Și de data aceasta, coada de la intrare a fost mic copil față de coada de la bilete. Am intrat pe la un picior de-al turnului și de acolo am așteptat liftul până ce am ajuns la etajul din mijloc. Am prins apusul la 115 metri, iar Parisul arăta delicat în nuanțe pale de roz și portocaliu, parcă l-aș fi știut de-o viață. Abia atunci mi-am dat seama de frumusețea lui, văzându-l mai de sus, simțindu-l mai aproape, văzându-i fiecare colțișor și formă, parcă neterminându-se.

Am purtat o cămașă albă, simplă, pe care am strâns-o la brâu cu un corset din dantela, iar în partea de jos am ales o fustă  din denim, lungă, însă tăiată pe straturi în față. Și ca să fie ținuta completă, am optat pentru niște cizme lungi, de catifea, bleumarin, tăiate în față de la Mineli Boutique, care au fost admirate. De dimineață vremea era destul de mohorâtă și nu știam ce să pun mai repede pe mine, dar când am trecut de ora prânzului, brusc a dat o căldură de gâfâială. Veșnica mea problemă cu vremea. 

Spre seară, am ajuns la hotel și am căzut lată. Am mers în fiecare zi câte 20.000 pași, ceea ce m-a rupt! Și sper că am dat jos feliile de pizza pe care le-am mâncat seară de seară. Speranța moare ultima.